Privesc nostalgică pomul de Crăciun care surprinzător miroase încă a brad proaspăt deși arată tot mai mult a salcie plângătoare sub povara globurilor, încercând să păstrez până la ultima limită timpul sărbătorii, decupat ceremonial în fiecare an din ternul timp profan. Trec, rând pe rând, Revelionul cu șampanie și nelipsitul pește, sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare, purificatoarea Bobotează, ziua Înaintemergătorului Ioan Botezătorul, trepte simbolice în Noul An care dincolo de ritual mă așează repetat la răscrucea dintre eternitatea care se reinventează circular și prezentul imediat netulburat în linearitatea cronologiei. Mă trezesc în Noul An din poveste în istorie. Povestea e de obicei o parabolă exemplară în care binele învinge răul, generozitatea egoismul, mila nepăsarea și revigorează părți adormite ale spiritului obosit de frecușurile, greutățile ori nedreptățile zilei. Povestea e adâncimea dăinuitoare, neschimbată a ființei. Desigur, nu există nicicând numai poveste sau nu...